Tripticele din Transilvania

           Aceste documente au fost confecţionate din scânduri de brad de dimensiunea unei palme (25x8 cm), scobite uşor în interior, apoi se aplica un strat de ceară, pe care se aplica o scriere cursivă cu ajutorul unui obiect ascuţit (stilet). Aceste tăbliţe cerate au fost utilizate pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tăbliţe erau suprapuse, legate cu un şnur de mătase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse două câte două, ele se numeau duplice. Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei câte trei, legate cu un şnur de mătase, pe care erau aplicate şapte sigilii din ceară. Duplicele sunt scrise pe două feţe (feţele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru feţe (tabliţa din interior era scrisă pe ambele feţe, pe când celelalte două tăbliţe laterale erau scrise pe feţele interioare). Tăbliţele descoperite în Transilvania făceau parte din categoria tripticelor.

           Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Roşia Montană), într-o mină părăsită. Ele au fost descoperite pe rând, fiind ascunse în locuri diferite, între anii 1786 şi 1855. În total erau 25 de tăbliţe, dintre care 14 erau lizibile, iar 11 nu.

        Istoricul tăbliţelor a fost făcut de mai mulţi autori. Primul român care le-a studiat şi comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirmă că tăbliţele cerate s-au aflat în păstrarea notarului din Alburnus Maior şi că în anul 167 e. n. a avut loc o invazie a marcomanilor în zona Munţilor Apuseni, de teama cărora locuitorii s-au deplasat în alte regiuni, ascunzând documentele în mina de aur. Cel mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii au atacat zona Munţilor Apuseni, după care mina de aur a fost părăsită. Mai plauzibilă este însă teoria conform căreia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe persoane care au plecat şi nu s-au mai întors, fiind greu de crezut că exploatarea minei de aur ar fi fost abandonată. Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vânzare, trei contracte de locaţiune, două contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare pentru organizarea unui banchet şi o declaraţie de garanţie.

         Cercetând fizionomia acestor acte juridice, juriştii au constatat că ele nu corespund pe de-a întregul nici cerinţelor dreptului civil roman, nici cerinţelor dreptului ginţilor, nici cerinţelor dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea şi împletirea unor elemente extrase din toate cele trei rânduieli juridice. Spre exemplu, într-unul din contractele de împrumut calitatea de creditor o are o femeie peregrină (Anduena lui Bato), or acel contract de împrumut nu putea fi încheiat conform dispoziţiilor dreptului roman, întrucât, datorită dispoziţiilor dreptului civil şi celor ale dreptului ginţilor, femeia nu avea capacitate juridică şi nu putea încheia contracte în nume propriu. De aceea, e cert că respectivul contract a fost încheiat în conformitate cu cerinţele dreptului local, deoarece, conform dispoziţiilor dreptului geto-dac, femeia putea încheia acte juridice în nume propriu.

         Apoi, în cazul unui alt contract de împrumut, se alătură o simplă convenţie de bună-credinţă prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti dobânzi. Această convenţie nu respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât, în dreptul clasic roman, obligaţia de a plăti dobânzi nu putea fi asumată printr-o simplă convenţie de bună-credinţă, ci doar printr-o stipulaţiune specială, care era un act solemn - stipulatio usurarum (stipulaţiunea unei dobânzi). În legătură cu această convenţie, ea pare a fi încheiată în conformitate fie cu dreptul local, fie cu dreptul grec.

         Contractul de depozit este încheiat ad probationem, adică este încheiat cu scopul de a se face dovada unei obligaţii rezultate dintr-un alt contract încheiat anterior. Nici acest contract nu respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât în dreptul romnan contractul de depozit este doar generator de obligaţii şi nu se încheie ad probationem. De aici rezultă că şi acest contract s-a încheiat în conformitate cu dispoziţiile dreptului local.

           Menţionăm, de asemenea, trei operaţiuni juridice încheiate prin intermediul stipulaţiunilor. Este vorba de asumarea obligaţiei de a plăti capitalul, asumarea obligaţiei de a plăti dobânzi la acel capital şi obligaţia de garanţie. Aceste trei obligaţii au fost asumate în tăbliţele cerate prin stipulaţiuni, care sunt contracte verbale, încheiate prin întrebare şi răspuns. Or la Roma, în epoca clasică, aceste operaţiuni juridice nu se mai realizau prin stipulaţiuni, ci prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sancţionate prin intermediul dreptului pretorian, spre deosebire de stipulaţiuni, care intrau în sfera dreptului ginţilor. Această stare de lucruri ne face să afirmăm că în Dacia Traiană dreptul ginţilor avea prioritate faţă de dreptul pretorian.

           Foarte sugestivă este tăbliţa cerată care cuprinde un contract de muncă şi care cuprinde o clauză specială privitoare la riscuri. Dar ce se înţelege prin risc în contract? Este acea situaţie în care una dintre părţi trebuie să-şi execute obligaţia deşi cealaltă parte nu-şi poate executa obligaţia, fără vina sa, datorită forţei majore. În dreptul clasic roman, riscul în contractul de muncă revenea patronului. Această dispoziţie s-a îndepărtat de la concepţia originară, străveche, conform căreia riscul revenea lucrătorului. Se pare că această evoluţie s-a datorat unor conflicte ivite între lucrători şi patroni spre sfârşitul epocii vechi, astfel încât romanii au admis ca riscul să revină patronului. Aceasta însemna că atunci când lucrătorul nu îşi putea executa obligaţia fără vina sa, patronul avea, totuşi, obligaţia de a-i plăti acestuia salariul. Însă, în Dacia Traiană, constatăm că această nouă regulă, consacrată şi în dreptul clasic, nu se aplică, pentru că prin clauza specială alăturată contractului de muncă, lucrătorul îşi asumă riscurile pentru ipoteza în care nu-şi putea executa obligaţia fără vina sa (spre exemplu, în cazul inundării minei). Iată cum în Dacia Traiană regula conform căreia în contractul de muncă riscurile revin patronului este ocolită prin intermediul unei clauze speciale anexată contractului de muncă.

         Foarte sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăbliţele cerate cuprind patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de sclavi, iar unul se referă la vânzarea unei părţi de casă. Cercetând aceste contracte, romaniştii au constatat că ele corespund cerinţelor dreptului civil roman în privinţa efectelor, dar nu corespund cerinţelor acestuia în ceea ce priveşte forma. Avem în vedere faptul că, în virtutea dreptului civil roman, vânzătorul are următoarele obligaţii: de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evicţiune şi de a garanta pentru vicii. Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul. Şi în dreptul daco-roman, conform conţinutului tripticelor din Transilvania, părţile au aceleaşi obligaţii, de unde rezultă că efectele sunt identice, pe când forma îmbrăcată de aceste contracte este diferită, în dreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil roman, întrucât în dreptul roman toate obligaţiile părţilor izvorăsc dintr-o singură convenţie de bună-credinţă, pe când la daco-romani fiecare efect în parte izvorăşte dintr-o convenţie distinctă. Aşadar, la romani, avem o singură convenţie şi mai multe efecte, pe când la daco-romani avem atâtea obligaţii câte convenţii sunt.

        Deosebit de originală este figura juridică a unei vânzări realizată prin intermediul mancipaţiunii şi a unei convenţii de bună-credinţă, ceea ce însemană că o singură operaţiune juridică s-a realizat prin două acte juridice distincte. Această practică este nefirească, în primul rând, pentru că părţile au recurs la mancipaţiune fără a respecta condiţiile necesare mancipaţiunii, deoarece mancipaţiunea este un act de drept civil, fiind accesibilă doar cetăţenilor romani, pe când la daco-romani mancipantul şi accipiens sunt peregrini. În al doilea rând, mancipaţiunea poartă doar asupra unor lucruri romane, pe când la daco-romani ea poartă asupra unui lucru neroman, după cum nu este respectată nici condiţia cântăririi metalului preţ şi nu se pronunţă nici formula solemnă specifică mancipaţiunii. Pe de altă parte, această practică este nefirească, întrucât o singură operaţiune juridică nu se realizează prin intermediul a două acte diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică a fost explicată în diferite moduri. Unii autori au afirmat că ne aflăm în faţa unei substituiri de termeni, în sensul că părţile au realizat operaţiunea juridică prin intermediul tradiţiunii, instituţie juridică accesibilă şi peregrinilor, dar a fost folosit termenul de “mancipaţiune”. Alţi autori afirmă că această practică este datorată necunoaşterii cerinţelor dreptului roman de către autohtoni. S-a mai susţinut şi teoria conform căreia s-ar fi recurs la această formulă pentru mai multă siguranţă.

        În realitate, această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea generatoare de obligaţii la vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul feudal românesc. Faptul că aceste acte nu corespund în întregime nici cerinţelor dreptului civil roman, nici celor ale dreptului ginţilor, nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat în diverse chipuri. Cei mai mulţi autori au considerat că, de vreme ce aceste acte s-au încheiat în Dacia Traiană şi nu corespund cerinţelor dreptului roman sunt nule. O asemenea părere este fundamental greşită, întrucât porneşte de la falsa premisă că în Dacia Traiană s-au aplicat doar dispoziţiile dreptului civil roman, iar dispoziţiile dreptului geto-dac au fost fie desfiinţate, fie au căzut în desuetudine. În realitate, în provincia Dacia, ca şi în celelalte provincii, asistăm la o împletire între valorile juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe baza acestei împletiri s-a născut dreptul daco-roman, ale cărui dispoziţii sunt originale, astfel încât instituţiile juridice daco-romane nu trebuie raportate la cerinţele dreptului roman, ci trebuie raportate la cerinţele dreptului daco-roman, care este diferit atât faţă de dreptul roman cât şi faţă de dreptul local.

Sursa: I. BALTARIU, Tripticele din Transilvania