Contributii romanesti la mentinerea pacii in perioada interbelica

     

Printre mijloacele preconizate de cercurile politice si militare din Romania menite sa asigure si sa apere independenta nationala precum si pacea în zonă, un loc important l- au ocupat aliantele politico-militare cu acele tari a caror politica externa urmarea obiective similare cu cele ale statului roman. Asadar, aliantele politico-militare realizate de Romania in anii interbelici au vizat obiectivele legitime de aparare fixate prin politica generala a statului unitar, de respingere a oricarei agresiuni, de mentinere a statu-quo-ului, a pacii si securitatii in sud-estul european. Demersurile politico-diplomatice romanesti porneau de la considerentul ca Romania, in alianta cu alte state mici si mijlocii din Europa, de orientare antirevizionista, putea juca un rol important in contracararea actiunilor agresive ale fortelor razboiului. Pe aceste temeiuri, guvernele de la Bucuresti au actionat in directia incheierii unor tratate politice si militare cu caracter defensiv, de prietenie si colaborare, menite a conferi un spor de securitate regionala si la scara continentului european. Astfel, la 3 martie 1921 au fost semnate Tratatul si Conventia Militara (reinnoite in 1926 si 1931) cu Polonia prin care partile se angajau sa se sprijine reciproc in cazul unei agresiuni ne provocate la frontiera de est a teritoriului lor national. La 26 martie 1926 cele doua state vecine au semnat si Tratatul de garantii, document ce introducea formula erga omnes asupra obligatiilor politice.
       In cursul anilor 1920-1922 au fost incheiate conventiile politice si militare bilaterale dintre Romania, Cehoslovacia si Regatul Sarbo-Croato-Sloven (Iugoslavia), care au consfintit intrarea in viata internationala a unei noi organizatii politico-militare -; Mica Antanta-, ce-si propunea apararea statu-quo-ului politic si teritorial, in baza Tratatelor de la Trianon si Neuilly- sur-Seine. Mica Înţelegere a fost rezultatul situaţiei internaţionale nesigure de după primul război mondial, în care Societatea Naţiunilor abia fusese creată, iar puterile învingătoare exercitau presiuni asupra aliaţilor mai mici. Mai mult, alianţa a fost grăbită de încercarea de restaurare intreprinsă de Carol de Habsburg, dar şi de planul francez de întemeiere a unei confederaţii danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranităţii naţionale a celor trei state. România, Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au apropiat tot mai mult şi în final au format o alianţă, pentru a impune respectarea tratatelor de pace şi recunoaşterea pe plan internaţional a integrităţii lor teritoriale. Pe plan internaţional, Mica Înţelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar şi solidar. Problema majoră cu care se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după încheierea războiului, lăsau cale largă revizionismului şi revanşismului. De aceea Mica Înţelegere era decisă să acţioneze ferm pentru a păstra ordinea politică, juridică şi teritorială instituită după război. Pentru prima dată se impune la conferinţa de pace de la Lausanne, unde reuşeşte să se afirme, susţinută fiind şi de statele mici şi mijlocii. Se poate spune că Mica Înţelegere a fost efectiv a cincea mare putere europeană.

Pentru optimizarea coordonarii actiunilor, la 14 septembrie 1923 era semnata, la Praga, Conventia Militara a Micii Antante. Aceasta a inclus ca anexa, acordul dintre Romania si Iugoslavia referitor la obligatia de a se sustine reciproc in cazul unei agresiuni din partea Bulgariei, cunoscandu-se atitudinea revansarda a conducatorilor de la Sofia. Cresterea tendintelor revizioniste in regiune avea sa determine statele Micii Antante sa treaca, din 1929, la elaborarea unor planuri de conlucrare a celor trei armate, in scopul respingerii eventualelor agresiuni din partea Ungariei si Bulgariei. La 19 decembrie 1931, s-a ajuns la definitivarea unei noi Conventii Militare, ce preciza scopul in cazul unui conflict generalizat: scoaterea din cauza a Ungariei printr-o actiune comuna.

La 9 februarie 1934, ministrii de externe ai Romaniei, Greciei, Iugoslaviei si Turciei au semnat pactul de constituire a Intelegerii Balcanice, etapa importanta in politica de coordonare a eforturilor statelor antirevizioniste din Europa de sud-est. Prin acest act se prevedea garantarea securitatii frontierelor balcanice impotriva oricarei agresiuni din partea altui stat balcanic, mentinerea statu-quo-ului teritorial in aceasta parte a Europei si garantarea mutuala a partilor fata de eventualitatile ce-ar putea afecta interesele lor. In 1936 au fost semnate si conventiile militare ale Intelegerii Balcanice; obligatiile asumate pentru respingerea unei agresiuni a Bulgariei asupra unuia din statele semnatare indicau, pe langa zonele de concentrare, prevederea in timp a desfasurarii masurilor de interventie si cuantumul fortelor care nu trebuiau sa coboare sub 80 de batalioane de infanterie si 20 baterii de artilerie. Prin Protocolul incheiat la 4 noiembrie 1934, cuantumul minim al fortelor respective avea sa fie stabilit la 75 batalioane de infanterie, 90 baterii artilerie, 16 escadroane si 70 avioane. Cu sprijinul aliatilor sai, Iugoslavia si Cehoslovacia, Romania s-a preocupat intens pentru realizarea si in Peninsula Balcanica a unei organizatii regionale de securitate, menite sa-i asigure granita sudica in eventualitatea unui atac din partea Bulgariei. . Strategii militari romani apreciau cooperarea politica si militara in cadrul Intelegerii Balcanice, nu numai prin prisma unei aparari in comun a membrilor acestui pact, ci si ca o prelungire in sud-estul Europei a Micii Intelegeri.

Nicolae Titulescu trebuie să ocupe un loc important în istoria diplomaţiei europene şi mondiale, întrucât a fost un om politic de o mare vocaţie pusă în serviciul păcii, într-o zonă atât de conflictivă precum Balcanii, un apărător al dreptului internaţional, un bun cunoscător al relaţiilor internaţionale şi iniţiatorul relaţiilor diplomatice ale României cu ţările latino-americane. În perioada interbelica se situează contribuţia adusă de Nicolae Titulescu dreptului internaţional şi relaţiilor internaţionale, el afirmându-se ca diplomat, mai ales în Marea Britanie (1921-1927), ca delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor (1920-1936) şi ca ministru de externe între 1927-1928 şi mai apoi, între 1932-1936. Ţinând cont de istoria şi de cultura sa latină, el consideră că România trebuie să aibă relaţii privilegiate cu Europa, dar a luat în seamă şi tendinţele relaţiilor internaţionale ale vremii sale, dând o mare importanţă legăturilor diplomatice cu Europa şi, în plus, cu Uniunea Sovietică, Statele Unite, America Latină, Africa, Orientul Mijlociu şi continentul asiatic. De vocaţie pacifistă, Titulescu a militat pentru dreptul Societăţii Naţiunilor în menţinerea păcii. Nu a fost de acord cu acele guverne care au vrut să revizuiască pactul Societăţii Naţiunilor pentru că ducea la slăbirea acestui organism, căruia i-a consacrat mulţi ani din viaţa sa. Începând din anul 1921 a funcţionat ca delegat permanent al României la Liga Naţiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) preşedinte al acestei organizaţii, fapt singular in istoria acestui organism international. În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Activitatea lui Nicolae Titulescu la Societatea Naţiunilor, poate fi caracterizata ca cea de  de apărător al intereselor naţionale ale României si de campion al luptei pentru scoaterea războiului în afara legii, ca si pentru definirea agresiunii si a agresorului fără a se aborda aspecte precum: activitatea sa didactică, juridică si stiinţifică sau incercările de reluare a relaţiilor cu U.R.S.S  si colaborarea cu statele din America Latină.  Legăturile dintre Titulescu şi diplomaţii şi juriştii latino-americani s-au stabilit mai ales în cadrul Societăţii Naţiunilor. El arăta că delegaţii din America de Sud vin la Geneva cu un ideal, acela al siguranţei colective. Acolo unde dezbaterile şi rezoluţiile de la Geneva nu mai avansează, statele din America de Sud completează opera de organizare a păcii, prin pacturi adaptate nevoilor lor, aşa cum sunt de exemplu Pactul Saavedra Lamas şi Pactele Panamericane. Titulescu, a înteles importanţa ţărilor Americii Latine pe arena internaţională si în calitatea sa de ministru de externe al României, a hotărât instalarea de legatii române în Brazilia, în 1927, Argentina, în 1928, în Mexic, Chile şi Uruguay în 1935 şi în Venezuela, în 1936. Nicolae Titulescu a fost un politician al păcii, militând în favoarea bunelor relaţii cu vecinii. De asemenea, a lansat idea unei Europe unite introducând sintagma spiritualizarea frontierelor, potrivit căreia o abordare transfrontalieră a valorilor  cultural-spirituale poate desfiinţa imaginar graniţele dintre state iar popoarele tărilor vecine devin mai unite. Datorită talentului său diplomatic de excepţie, cât si a contribuţiei sale la cauza păcii în Europa, Titulescu a fost supranumit ministru al Europei, rămânând un simbol vesnic al României în Europa. Despre Nicolae Titulescu, Edouard Herriot prim ministru al Frantei in acele timpuri, a exclamat: Acest ministru al unei tari mici face o politica in stil mare. Ce om uimitor".

.